Ediție de documente. Selecție de documente, studiu introductiv, note și anexe Laura Stanciu (Budapest: MTA Bölcsészettudományi Kutatóközpont Történettudományi Intézet, 2017), 823 pp. + CD.

În anul 2017, istoriografia românească și maghiară referitoare la istoria Bisericii Greco-Catolice românești s-a îmbogățit prin apariția unei ediții de documente, apărută în colecția „Monumenta Hungariae Historica. Diplomataria”, la prestigioasa Editură a Academiei de Ştiinţe Maghiare (MTA Bölcsészettudomanyi Kutatóközpont Történettudományi Intézet) din Budapesta. Lucrarea reprezintă o ediţie bilingvă de documente privind legislaţia ecleziastică a Bisericii Române Unite din Transilvania.

Demersul este unul lăudabil şi de primă importanţă, căci puţine sunt lucrările de istorie româno-maghiare, mai ales corpusuri de documente. Astfel, în acest volum, cele două istoriografii se unesc într-un efort comun, care „validează” documentele canonice ale Bisericii Greco-Catolice românești.

Prin cele două studii introductive, semnate de editorul român (Laura Stanciu) şi de un prolific istoric maghiar (Gabor Adriányi), putem spune că volumul are la bază dictonul latin al lui Seneca: „Audiatur et altera pars / Să fie ascultată şi cealaltă parte”.

Studiul semnat de Gabor Adriányi, intitulat „Date privind istoria Bisericii Române Unite din Transilvania (1692-1920)”, este o scurtă trecere în revistă a istoriei acestei Biserici. Deşi unele date sunt inexacte (precum cele privind unirea din zona Bihorului), istoricul punctează că, prin Unirea românilor din Transilvania, „a început ridicarea socială, culturală, chiar și politică a românilor uniți, în ciuda faptului că, atât calvinii maghiari, cât și românii ortodocși ridicau mai multe obstacole în calea Unirii” (p. 31). El trece în revistă multiplele acțiuni și evenimente care au jalonat Biserica Unită din secolul al XVII-lea până în secolul al XX-lea, atât de ordin politic – asupra cărora insistă prea mult, având în această privință numeroase lucrări și chiar izvoare documentare – cât și de ordin teologic: „crearea Bisericii Române Unite” sub impulsul și influența lui Kollonich, revoluția din 1848-1849 și consecințele ei pe plan ecleziastic, anume ridicarea la rang de mitropolie ş.a. Autorul evidenţiază pe scurt şi detaliile privind sinoadele provinciale ale Bisericii Române Unite din secolul al XIX-lea, menţionând faptul că românii greco-catolici au acuzat în mod greşit Biserica Romano-Catolică maghiară de faptul că aceasta, prin mişcarea de autonomie catolică, ar fi fost un instrument politic al guvernului maghiar contra românilor din Transilvania. Tot el concluzionează lapidar faptul că românii şi-au dorit altceva decât Biserica Romano-Catolică maghiară (care, prin Unire, ar fi dorit să-i ajute pe români în ridicarea religioasă, culturală, socială europeană). Anume că, Unirea cu Roma a ţintit, după 1848, la „crearea statului naţional de sine stătător, nu doar autonomia lor în cadrul statului maghiar” (p. 47). Această concluzie este forțată, căci până la crearea statului național român, în anii 1918-1920, Biserica Română Unită a luptat pentru păstrarea și afirmarea identității naționale românești, liderii ei ecleziastici și laici neavând nici în secolele XVIII-XIX și nici chiar în secolul XX, ideea unificării teritoriale a țărilor locuite de români.

Studiul introductiv semnat de Laura Stanciu, intitulat „Consolidarea identităţii greco-catolice prin modernizare socială. Sinoadele Bisericii Române Unite din Transilvania (1782-1900)” este o sinteză a subiectului volumului, dedicat sinoadelor bisericești. Valenţele şi importanţa Unirii cu Roma este foarte bine evidenţiată de autoare: „[…] la momentul perfectării Unirii religioase, […] Roma a perceput Unirea românilor, ca şi pe cea a rutenilor, în parametrii Conciliului florentin, prin revenirea de la «greşelile schizmei la Sfânta Credinţă Catolică». Se făcea aşadar distincţia, în epocă, între problemele jurisdicţionale şi cele ce ţineau de dogmă şi rit, fiind decisă individualitatea canonică şi disciplinară, care a caracterizat statutul Bisericii Române Unite din Transilvania. Această realitate a marcat evoluţia instituţională a Bisericii şi a reglat relaţia dintre Scaunul pontifical şi Biserica Română Unită din Transilvania în epoca modernă” (p. 84).

Aşadar, avem de-a face, aşa cum bine afirmă Laura Stanciu, „cu poziţia Romei care susţinea în Transilvania o Biserică Unită autonomă faţă de Biserica latină şi – aşa cum a hotărât cardinalul Kollonich, încă din 1701, subordonată Curiei romane, prin Arhiepiscopia de Esztergom” (p. 84). Ea vorbeşte şi de faptul că, graţie episcopilor din secolul al XVIII-lea (Petru Pavel Aron şi Grigorie Maior), Biserica Română Unită a reuşit să-şi conserve nealterată individualitatea în relaţia cu Scaunul Pontifical şi cu cel primaţial de la Esztergom (p. 85), în paralel cu dezideratele Romei şi ale Esztergomului, al căror scop „a fost întărirea identităţii confesionale catolice pe linia posttridentină” (p. 85).

Însă autonomia uniţilor, care s-a manifestat mai ales prin respectarea tradiţiei şi a vechilor canoane, s-a intersectat cu viziunea post-tridentină a Romei şi a fost influenţată de evoluţia politică a spaţiului monarhiei habsburgice şi apoi austro-ungare, ceea ce a condus ulterior la reglementări canonice noi, Biserica Unită trebuind să-şi asume rolul de jucător într-o partidă ale cărei reguli nu-i conveneau întotdeauna şi care erau stabilite, aşa cum bine menţionează autoarea, de către Scaunul Apostolic al Romei: „Jurisdicţional şi canonic, Romei îi reveneau deciziile legate de organizarea Bisericii Unite” (p. 86). Instanţele de judecată, înfiinţarea unor noi structuri ecleziastice (consistoriul episcopal, capitlul), confirmarea episcopilor după numirea lor de către Rege/Împărat, în urma desemnării acestora de către sinod, procesul canonic al episcopilor, problema educaţiei clerului, a şcolilor confesionale, îmbunătăţirea situaţiei materiale a clerului, traducerea în limba naţională a Sfintei Scripturi, necesitatea înfiinţării a două noi episcopate româneşti (Lugoj şi Baia Mare/Gherla), problema cărţilor liturgice etc., sunt doar câteva dintre problemele discutate în sinoadele Bisericii Unite, reglementate apoi după placetul Romei, adică după o analiză serioasă și riguroasă.

Cât priveşte subiectul sinodalităţii Bisericii Unite, care în fapt este şi punctul central al lucrării, căci ea se focusează strict pe legislaţia canonică reunită sub titlul „Documente. Acte şi decrete sinodale 1782-1900”, Laura Stanciu menţionează că acesta i-a preocupat pe românii ardeleni, care „au reuşit performanţa publicării integrale a actelor sinoadelor provinciale”, ele fiind „o sincronizare cu istoriografia ecleziastică europeană” (p. 91).

Astfel, prin efortul de a aduce la lumină într-o formulă nouă și complexă actele sinodale ale Bisericii Unite, Laura Stanciu continuă demersul mai vechilor istorici ecleziastici şi canonişti (Nicolaus Nilles, Ioan Micu Moldovan, Ioan Bălan, Charles de Clercq, J. D. Mansi) care „au contribuit la difuzarea documentelor sinodale ale Bisericii Române Unite la scara istoriografiei ecleziastice mondiale” (p. 91).

Cu referire la motivația scrierii acestui volum, Laura Stanciu explică rostul sinoadelor în istoria Bisericii Române Unite: „Privesc istoria Bisericii Române Unite din Transilvania din perspectiva istoriei sale instituționale așa cum poate fi ea urmărită și analizată prin actele sinoadelor bisericești în intervalul cuprins între anul 1782, când a fost ales Ioan Bob – cel care la nivelul organizării interne a pregătit Biserica pentru epoca modernă – și terminând cu deciziile sinodului provincial de la 1900. În epoca investigată, actele sinodale au avut o dublă misiune: pe de o parte, ele exprimă viziunea de reformare instituțională a conducătorului Bisericii, la momentul respectiv. Pe de altă parte, deciziile sinodale au fost concepute sintetic și erau redactate cât se putea de accesibil, cu intenția de explica clerului și enoriașilor deopotrivă, voința elitei de modernizare” (p. 92).

Totodată, publicarea acestor documente ajută la înțelegerea poziției Bisericii față de Stat și anume la „lupta pentru păstrarea autonomiei și a tradiției”, așa cum a fost, de exemplu, dreptul deținut de cler de a-și alege episcopul. Chiar dacă în timp sinodul și-a pierdut rostul principal – acela de stabilire a politicii ecleziastice –, acest for de conducere al Bisericii „a reușit, în schimb păstrarea individualității Bisericii Române Unite tocmai prin conservarea sinodalității specific răsăritene a Bisericii” (p. 94), implicându-se în secolul al XVIII-lea în susținerea cauzei naționale și fiind, după afirmația autoarei, „singurul for legitim al românilor ardeleni” (p. 95).

În secolul al XIX-lea, când tendința Statului de a se amesteca în problemele Bisericii s-a accentuat, sinoadele au pus accentul mai ales pe chestiuni interne (îmbunătățirea stării materiale, culturale și morale a clerului, educația teologilor etc.), aceste decizii arătând, cel puțin pentru prima jumătate a secolului, așa cum bine afirmă Laura Stanciu, „tendința centralizării puterii în Biserică prin întărirea autorității episcopale, în detrimentul conducerii colective” (p. 98). În a doua jumătate a veacului, hotărârile sinoadelor Bisericii Unite se adresau nu doar transilvănenilor, ci și românilor din teritoriile de Vest (Partium, Banat, Maramureș), noua provincie ecleziastică metropolitană organizând celebrele trei Concilii Provinciale (1872, 1882, 1900), lucrările acestora fiind aprobate, după analiza minuțioasă a Sf. Scaun Apostolic. Era o nouă etapă din evoluția Bisericii Române Unite, și anume cea care a fixat direcția viitoare a românilor greco-catolici în contextul catolicismului și a evoluţiei social-politice a Europei. Laura Stanciu definește aceste trei concilii provinciale ca cele care au „prezervat, în liniile sale esențiale, dreptul canonic tradițional al Bisericii Române Unite” (p. 107), atât în chestiuni interne cât și în raporturile cu ceilalți (Biserica Romano-Catolică din Ungaria, Sf. Scaun, „acatolicii” etc.).

Perioada de timp acoperită de acest volum de documente este de circa 120 de ani (1782-1900), timp în care Biserica Română Unită a avut 17 sinoade: 5 electorale (1782 – alegerea lui Ioan Bob, 1832 – alegerea lui Ioan Lemeni, 1850 – alegerea lui Alexandru Sterca Șuluțiu, 1868 – alegerea lui Ioan Vancea, 1893 – alegerea lui Victor Mihaly de Apșa); 9 diecezane și arhidiecezane (1791, 1792, 1821, 1833, 1838, 1869, 1889, 1896, 1899) şi 3 provinciale (1872, 1882, 1900).

Volumul, impresionant atât prin densitatea materialului scris, cât mai ales prin bogăția istoriografică și teologică, are la bază munca acribioasă a autoarei – şi a colaboratorilor domniei sale – care s-au documentat în arhivele Sfântului Scaun și în România. Cartea are o bibliografie solidă: 5 izvoare arhivistice, 21 surse inedite, 15 titluri de bibliografie specială, 4 titluri de periodice din epocă și 91 de titluri din bibliografia generală a temei.

Demersul d-nei Laura Stanciu deschide astfel o nouă direcţie de cercetare a trecutului, mai ales că ediția de față este una bilingvă (maghiară-română), volumul încadrându-se în seria instrumentelor de referinţă, util nu doar cercetătorilor, dar și celor pasionați de istorie și de adevăr. Afirmația doamnei Laura Stanciu de la finalul cuvântului introductiv definește această lucrare cel mai bine: „Actele sinodale ale Bisericii Române Unite pot constitui un reper pentru investigații comparative între organizarea și funcționarea Bisericilor greco-catolice și a celei romano-catolice din această parte de lume, în secolele XVIII și XIX”.