toleranța religioasă, Transilvania

Organizată într-o colaborare ştiinţifică onorantă, cu Institutul pentru studiul istoriei Reformei elveţiene (Institut für Schweizerische Reformations-geschichte) din Zürich şi Facultatea de Teologie a Universităţii Libere din Amsterdam, conferinţa internaţională găzduită de Universitatea din Alba Iulia, care s-a desfăşurat sub genericul Geneza şi semnificaţiile ideii de toleranţă religioasă, a reunit timp de două zile (8-9 iulie 2010) specialişti din România, Elveţia, Olanda, Austria, Slovacia şi Ungaria. Ea a fost concepută ca o dezbatere menită să favorizeze, pe de o parte, înţelegerea mai aprofundată a circumstanţelor de factură istorică şi teologică ce au făcut posibilă impunerea, în Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului XVI, a unui sistem confesional bazat pe principiul recunoaşterii privilegiilor religiilor numite recepte (Reformată sau Calvină, Luterană sau Augustană, Romano-Catolică, Unitariană sau Antitrinitară, conf. art. II, p. I, tit. I, din Approbatae Constitutiones) şi al tolerării religiei românilor (p. I, tit. VIII, art. I din acelaşi cod legislativ); să permită apoi, pe de altă parte, sesizarea modificărilor acestui sistem în contextul progresului Contrareformei şi al politicii etatiste promovate de Habsburgi în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII. Sugestiile oferite de evoluţiile din alte teritorii europene, în care existenţa diversităţii confesionale a presupus găsirea unei modalităţi comparabile de reglementare a raporturilor dintre confesiuni, sunt extrem de importante din acest punct de vedere.

Dar conferinţa a avut în vedere şi evoluţia ideii de toleranţă religioasă, de la semnificaţia de privilegiu, caracteristică epocii moderne timpurii, la cea de libertate individuală, difuzată de gândirea Luminilor. Investigarea subiectului din ambele perspective constituie prima etapă a unui proiect de cercetare consacrat politicii de toleranţă religioasă a împăratului Iosif al II-lea, cu deosebire semnificaţiilor şi impactului acesteia în Transilvania, care urmăreşte să ofere o tratare istoriografică modernă unei problematici marcate în mare măsură până acum fie de particularisme naţionale, fie de accente confesionalizante, fără a neglija desigur importanţa unor abordări remarcabile, precum cele ale istoricilor Elemér Mályusz, Georg Adolf Schuller, Ludwig Binder, István Juhász, Krista Zach, Pompiliu Teodor sau Ioan Horga, pentru a aminti doar câteva nume reprezentative din istoriografia mai veche sau mai nouă. Nu în ultimul rând, menţionăm o iniţiativă mai recentă, materializată prin organizarea unei conferinţe internaţionale şi publicarea volumului Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIX (coordonator Ioan Vasile Leb, Cluj, 2001). Axată cu predilecţie pe ideea dialogului dintre spiritualitatea transilvăneană şi cea europeană, dar şi pe semnificaţiile actuale ale toleranţei privite din diverse perspective ecleziale, ea a prilejuit şi câteva abordări istorice, care au încercat să reflecte cu deosebire poziţionarea ortodocşilor transilvăneni din secolul XVIII faţă de problema toleranţei. Este un demers cu ale cărui rezultate ne-am dori, prin proiectul nostru, să putem intra în dialog.

Contribuţiile participanţilor, incluse în volumul de faţă, reflectă direcţiile de investigaţie conturate mai sus. În prima secţiune, consacrată dimensiunilor europene ale conceptului de toleranţă, concepţia lui Jean Calvin despre toleranţă, evoluţia şi interferenţa argumentării teologice a acesteia cu viaţa politică (magisteriul) sunt prezentate de Henk van den Belt. Urmărirea modificărilor de la etapa de autodefinire şi apărare (moment al incluziunii religioase), până la cea a solidificării, identităţii şi absolutismului religios al statului (moment al exclusivismului religios) este menită să ne ofere o mai insolită perspectivă asupra evoluţiei Reformei din Transilvania secolului XVI.

István Pásztori-Kupán analizează semnificaţiile deciziei Dietei de la Turda (din anul 1568) în contextul evoluţiilor politico-confesionale de pe continent, marcate (cu excepţia Poloniei) în mai mare măsură de intoleranţă sau cel puţin de divergenţe confesionale. Interpretată ca un act laic (bazat însă pe o referinţă fundamentală biblică), urmărind reglementarea coexistenţei comunităţilor, libere să opteze pentru o învăţătură de credinţă, ea este limpede diferenţiată de ideea modernă de toleranţă, înţeleasă ca libertate de opţiune a individului.

Exemplul Moraviei, ca „ţară a toleranţei”, şi raporturile sale cu alte regiuni similare (Graubünden, Transilvania, parţial Polonia), cu deosebire rolul emigraţiei „nonconformiste” în această zonă sunt abordate de Jan-Andrea Bernhard. Toleranţa ca model explicativ pentru similaritatea dintre Moravia şi Transilvania (motivată religios, dar şi politic şi economic) este preferată de autor celui al confesionalizării, concluzia sa fiind totuşi că cea dintâi regiune a cunoscut o libertate religioasă mai largă decât cea de-a doua, chiar dacă limitată în timp de înfrângerea de la Muntele Alb (din anul 1620); după această dată, Principatul reformat transilvănean a constituit o destinaţie importantă pentru nonconformiştii moravi siliţi să emigreze.

Cazul Ungariei nord-estice, cu predilecţie al comitatelor Sáros şi Zemplén, este analizat de Peter Šoltés. Teritoriu al unei diversităţi etnice şi confesionale în ascensiune, mai ales în cursul secolului XVIII, locuit de romano- şi greco-catolici, protestanţi evanghelici şi reformaţi, nu rareori în cadrul unor aşezări mixte, acesta ilustrează impunerea treptată a unor raporturi interconfesionale care au contribuit la slăbirea presiunii uniformizatoare a romano-catolicismului, la atenuarea diferenţierilor teologice şi a stereotipurilor mentale, chiar la dezvoltarea unei toleranţe tacite, anterior emiterii Patentei de toleranţă iosefine. Conceptele utilizate (interconfesionalitate,  transconfesionalitate) sunt şi în acest caz considerate mai potrivite în relaţie cu cele de confesionalizare ori disciplinare socială.

Alte două contribuţii aduc în discuţie exemple ale dialogului interconfesional. Cea a lui Ádám Hegyi se referă la influenţa lucrării reprezentantului ortodoxiei (protestante) raţionale, Samuel Werenfels, Opuscula theologica (1782), în rândul studenţilor transilvăneni ai Universităţii din Basel, interesaţi de ideea apropierii dintre Bisericile protestante ca premisă a toleranţei; nu poate fi trecută cu vederea nici menţionarea printre aceşti studenţi a contelui József Teleki, care a avut un rol atât de important în contextul dezbaterilor asupra toleranţei din anii 1781-1782. Cea de-a doua contribuţie, aparţinând lui Jan Nicolae, pune în discuţie semnificaţiile disertaţiei istorico-critice a istoricului şi teologului luteran Gottfried Schwarz, Initia Religionis Christianae inter Hungaros Ecclesiae Orientali adserta (1740), ale cărui teze au suscitat în epocă o polemică îndelungată cu reprezentanţi ai istoriografiei iezuite, dar au presupus totodată, conform investigaţiei autorului, şi un dialog intelectual cu istorici remarcabili, precum Samuel Timon. Am plasat în mod explicabil la finalul acestei prime secţiuni studiul consacrat de Botond Gudor dezbaterii iluministe asupra ideii de toleranţă, pornind de la două polemici în care s-a implicat Voltaire, pe marginea „cazurilor” lui Michel Servet şi Jean Calas.

Cea de-a doua secţiune prezintă, prin intermediul altor studii, conturarea şi evoluţia identităţilor confesionale în raport cu sistemul politic al Principatului transilvănean. Lehel Molnár insistă asupra dezbaterilor teologice care au condus la apariţia unitarianismului şi a semnificaţiilor atribuite deciziei Dietei de la Turda (din anul 1568), din perspectiva toleranţei religioase, în literatura de specialitate maghiară, respectiv a celor care pot fi evidenţiate printr-o reexaminare a textului. Relaţia dintre politica autoritară a unor principi transilvăneni din secolul XVII (fie doar intenţionată) şi evoluţia oraşelor libere regeşti (sub aspectul redefinirii sau menţinerii identităţilor confesionale) este analizată de Edit Szegedi pornind de la cazurile diferite, deci utile investigaţiei, ale Clujului şi Braşovului. În acest sens, măsura tolerării credincioşilor reformaţi de către comunitatea confesională dominantă (unitariană, cel puţin până spre mijlocul secolului, în primul caz, evanghelică în cel de-al doilea) oferă un bun exemplu pentru necesitatea aprecierii nuanţate a problemei toleranţei în epoca respectivă.

Ernst Christoph Suttner priveşte comparativ situaţia confesională din Principatul Transilvaniei cu cea religioasă din Ungaria medievală, când diferenţierile dintre „latini” şi „greci” priveau mai degrabă formele vieţii religioase, ori se datorau apartenenţei sociale şi culturale, putându-se vorbi aşadar cel mult despre un fel de toleranţă practică. Răspândirea Reformei nu a însemnat apariţia libertăţii religioase, ci doar recunoaşterea reciprocă a celor patru confesiuni recepte, care nu s-au bucurat practic de poziţii egale (în special cea catolică a avut o poziţie inferioară, dar şi cea unitariană, din momentul începutului declinului ei). Românii nu au beneficiat de recunoaştere juridică şi au fost supuşi tentativei de protestantizare, dobândind însă o dieceză proprie în timpul principelui Ştefan Báthory. Şansa ameliorării statutului lor prin unirea religioasă a fost irosită datorită opoziţiei Stărilor şi a îngustimii viziunii teologice a cardinalului Kollonich. Prin decretarea libertăţii religioase, împăratul Iosif al II-lea a depăşit vechile reguli ale toleranţei transilvănene şi le-a oferit posibilitatea promovării pe calea instruirii, în condiţiile în care gradul de educaţie a devenit tot mai decisiv pentru poziţia în societate. Această cale le era însă deschisă românilor uniţi încă de când ei înfiinţaseră la Blaj un sistem şcolar propriu.

Evoluţia confesională a românilor din deceniile anterioare decretării toleranţei iosefine constituie subiectul a două studii. În cel dintâi, Greta-Monica Miron investighează reacţiile din parohii ale preoţilor şi credincioşilor după acordarea liberului exerciţiu religios pentru neuniţi prin decretul de toleranţă al Mariei Tereza din anul 1759. Această concesie a fost generatoare de conflicte în multe cazuri, sau prilej de manifestare a mai vechii propagande antiunioniste, nelipsind însă exemplele de convieţuire, sau de acceptare a slujbelor oficiate de preoţii celeilalte confesiuni. Flexibilitatea frontierei confesionale, marcată de defecţiuni de la unire şi de convertiri, dar şi de maniera autodefinirii preoţilor şi credincioşilor, probează faptul că perioada era una a clarificărilor identitare, care putea însemna uneori şi apropierea de celălalt. Modul în care uniţii şi-au conceput propria propagandă este detaliat de Cristian Barta, care se opreşte la cazul episcopului misionar Grigore Maior, autor al unei veritabile metode de promovare a unirii. Misionarismul asumat al acestui ierarh intra însă tot mai mult în contradicţie cu noua orientare a politicii religioase a Curţii vieneze, în cercurile căreia se dezbătea deja problema toleranţei.

Volumul se încheie cu două studii consacrate Patentei de toleranţă iosefine. Primul, semnat de Sándor Kovács, evidenţiază consecinţele benefice ale reglementării pentru Biserica Unitariană, manifestată prin reluarea activităţii publicistice (în planul teologiei sistematice) şi ampla campanie de construire sau refacere a edificiilor de cult, dar oferă informaţii extrem de interesante şi cu privire la demersurile anterioare (efectuate începând din 1773, anul primei călătorii a împăratului în Transilvania) în favoarea confesiunii unitariene. Iar în cel de-al doilea, Daniel Dumitran investighează semnificaţiile Patentei printr-o privire comparativă a versiunilor sale pentru Ungaria şi Transilvania, insistând în egală măsură asupra dezbaterilor din Consiliul de Stat care au precedat emiterea lor şi a decretelor ulterioare (din anul 1782), care au detaliat, în esenţă în sens restrictiv, prevederile Patentei.

Ceea ce propunem aşadar, reprezintă doar o tentativă (desigur, nicidecum completă) de evaluare a stadiului cercetării subiectului nostru de interes, ca punct de plecare pentru o aprofundare, sub aspect tematic şi documentar. Nu putem încheia însă înainte de a ne exprima întreaga gratitudine pentru cei care au făcut posibilă apariţia acestui volum, ca şi reînnoita recunoştinţă celor care au sprijinit organizarea conferinţei: ICCO (Inter Church Organisation for Development Cooperation) & Kerk in Aktie, Mission Department, din Utrecht şi Vrije Universiteit Amsterdam, Fakulteit der Godgeleerdheit & IRTI (International Reformed Theological Institute).

Daniel Dumitran, Botond Gudor