This essay aims to put into light two documents issued by Pope John XXII in 1331, who imposed penalties on some clerics from the Kingdom of Hungary (especially from Transylvania), who were found guilty of debts. We underline the fact that Holly See deprived these clerics of the right to appeal against these sanctions. This study highlights the fact that Pope John XXII delegated to the Pontifical Nuncios the power to excommunicate the clerics incriminated for not paying the tithes. The Pontiff also imposed limitations on the right to appeal against the excommunication. We analyze different doctrinal and legal terminology issues that can be found in these documents. Ultimately, we refer to the cases in which the Pope, under certain conditions, exercises his power to absolve certain clerics from the sentence of excommunication.
[1] În antichitatea târzie, legiuitorii romani au limitat dreptul la apel al celor condamnați în tribunal pentru datorii fiscale față de stat, dat fiind că Imperiul se confrunta cu probleme economice. Federico Peregami, „In tema di <<appellatio>> nella legislazione tardoimperiale”, în Studi di diritto romano tardoantico (Torino: G. Giappichelli Editore, 2012), 150. Legislația aspră și uneori confuză privitoare la limitele apelului, existentă în dreptul lui Iustinian, a fost preluată și interpretată de Școala Glosatorilor din Bologna în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Glosatorii au încercat să rezolve contradicțiile existente, însă nu a dat o importanță mare apelului în chestiuni fiscale, având în vedere că nu se întâlneau cazuri frecvente de acest fel în tribunalele din vremea lor. Conform istoricului Schioppa, Azzonis a menționat în tratatul său Summa Codicis faptul că era interzisă înaintarea apelului după emiterea unei sentințe de condamnare pentru datorii. Cu toate acestea, doctrina medievală a subliniat că era admis în general apelul în procese privitoare la chestiuni fiscale. Pentru detalii: Antonio Padoa-Schioppa, Ricerche sull’appello nel diritto intermedio, vol. II. I glossatori civilisti (Milano: A. Giuffrè, 1970), 97, 98.
[2] Antonio Padoa-Schioppa, „I limiti all’appello nelle decretali di Alessandro III”, în Studi sul diritto canonico medievale (Spoleto: Fondazione Centro Italiano di Studi sull’Alto Medioevo, 2016), 218.
[3] Istoricul Schioppa explică faptul că atât Dreptul Roman, cât și Ius Comune permiteau atacarea unei sentințe emise de un judecător delegat. Însă, Alexandru al III-lea a inserat în legislația canonică o clauză a interdicției apelului pentru sentințele delegaților pontificali, reducând astfel numărul cazurilor la Curia pontificală, dar conservând în același timp autoritatea judecătorească supremă a Suveranului Pontif. Antonio Padoa-Schioppa, „La delega „Appellatione remota” nelle decretali di Alessandro III”, în Studi sul diritto canonico medievale (Spoleto: Fondazione Centro Italiano di Studi sull’Alto Medioevo, 2016), 201.
[4] „La clausola d’inappellabilità si trova presente in cause delegate della più varia natura: cause matrimoniali, beneficiarie, penali, in materia di spoglio violento, simonia, usura, pegno, decime, scomunica, amministrazione sacramenti, interdetti, voti, legati, interessi privati di chierici e monaci e cosi via. Cio non toglie che vi fossero anche deleghe conferite senza clausola „appellatione remota”, e perciò impugnabili innanzi al papa dopo la sentenza del delegato.” Ibidem, 202.
[5] Ennio Cortese, Il diritto nella storia medievale. Il basso medioevo (Roma: Il Cigno Galileo Galilei Edizioni di Arte e Scienza, 1995), 373, 374 și Federico Treggiari, „Giovanni XXII e il diritto”, în Giovanni XXII. Cultura e politica di un papa avignonese. Atti del LVI Convegno storico internazionale Todi 13-19 ottobre 2019 (Spoleto: Centro Italiano di Studi sull’Alto Medioevo, 2020), 68-72. Cu privire la cultura juridică a papei, a se vedea: Agostino Bagliani Paravicini, „Giovanni XXII e il papato avignonese”, în Giovanni XXII. Cultura e politica di un papa avignonese, 5-8.
[6] Amadine Le Roux a evidențiat faptul că în timpul pontificatelor lui Ioan al XXII-lea și Benedict al XII-lea titulaturile colectorilor nu erau clar diferențiate. Aparatul financiar al Bisericii Romane s-a dezvoltat progresiv în secolul al XIV-lea, iar papa Clement al VI-lea a avut o contribuție semnificativă în acest sens introducând o distincție clară între titulaturile și atribuțiile funcționarilor pontificali însărcinați cu colectarea taxelor în funcție de tipul de tribut pe care îl colectau. Amadine Le Roux, Servir le pape, le recrutement des collecteurs pontificaux dans le royaume de France et en Provence de la papauté d’Avignon à l’aube de la Renaissance (1316-1521) (Paris: Thèse de doctorat, 2010), 74. A se vedea de asemenea: Michael Feldkamp, La Diplomazia Pontificia. Da Silvestro I a Giovanni Paolo II. Un profilo (Milano: Jaca Book, 1998), 40-43.
[7] Pentru detalii privind politica de colectare a taxelor beneficiale se vedea Le Roux, Servir le pape, 64-70, și de asemenea cartea care a rezultat din această teză : Amandine Le Roux, Servir le pape : recrutement et carrière des collecteurs pontificaux en France et en Provence (1316-1521) (Turnhout: Brepols, 2015).
[8] Nu ne propunem să facem referire la întreaga literatură vastă pe acest subiect, totuși, vom menționa câteva titluri de referință. Cu privire la dezvoltarea aparatului fiscal și la centralizarea mecanismului de colectare a taxelor beneficiale a se vedea lucrarea clasică a lui Charles Samaran, Guillaume Mollat, La fiscalité pontificale en France au XIV siècle (période d'Avignon et grand schisme d'Occident) (Paris: Albert Fontemoing Editeur, 1905), și un studiu mai recent al lui Augusto Vasina, „II papato avignonese e il governo dello Stato della Chiesa”, în Aux origines de l'État moderne. Le fonctionnement administratif de la papauté d'Avignon (Roma: Editions École Française de Rome, 1990), 135-150. Guillemain a explicat modul în care papa Ioan al XXII-lea a dezvoltat politica fiscală prin consolidarea unor instituții de bază care cooperau între ele: cancelaria și camera apostolică. Bernard Guillemain, „Il Papato ad Avignone”, în Diego Quaglioni, ed., Storia della Chiesa. La crisi del Trecento e il papato avignonese (1274-1378) (Milano: Edizioni San Paolo, 1994), 234-278. De asemenea, a se vedea un studiu mai recent: Amadine Le Roux, „Politique fiscale et bénéficiale du pape Jean XXII”, în Giovanni XXII. Cultura e politica di un papa avignonese, 152-175. În ceea ce privește contabilitatea camerei apostolice, a se vedea studiul lui Fausto Piola Caselli, „L’evoluzione della contabilità camerale nel periodo avignonese”, în Aux origines de l'État moderne, 411-437. Cu privire la elementele juridice și la spiritul hierocratic de la baza politicii beneficiale a se vedea Bagliani Agostino Paravicini, Il trono di Pietro. L’universalità del papato da Alessandro III a Bonifacio VIII (Roma: Carocci Editore, 1996), 94-105, și de asemenea Kenneth Pennington, Pope and Bishops. The Papal Monarchy in The Twelfth and Thirteenth Centuries (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1984), 115-153.
[9] Irena Sulkowska-Kuras și Slanislaw Kuras, „La Pologne et la papauté d'Avignon”, în Aux origines de l'État moderne, 113-133.
[10] Gérgély Kiss, „„Facultatem concedit conferendi beneficia”. Les étrangers dans les bénéfices ecclésiastiques en Hongrie dans la première moitié du XIVe siècle”, în Gérgély Kiss, Gabor Barabas, Pétér Baling, ed., Spécimina Nova. Pars Prima. Séctio Médiaévalis XI (Pécs, 2021), 23-57, și Maléth Ágnes, „Papal Government and the Hungarian High Clergy in the 14th century: Servitium Payments”, în Mémoire des princes angevins, 13 (2020), accesat la https://mpa.univ-st-etienne.fr:443/index.php?id=519.
[11] În regatele orientale precum Ungaria și Polonia distincțiile dintre titulaturile și atribuțiile funcționarilor pontificali erau mai puțin vizibile ca în Franța. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, atât în regatul maghiar, cât și în cel polonez, colectorii se numeau fie collectores, fie nuncii, iar ei cumulau o serie de funcții și atribuții, atât diplomatice cât și fiscale. Pentru mai multe detalii a se vedea lucrarea clasică a lui Camil Mureșanu, G. S. Ardeleanu [Samuel Goldenberg], „La politique fiscale de la papauté en Transylvanie au cours de la première moitié du XIV siècles”, în Nouvelles études d’histoire (București: Editions de l'Académie de la République Populaire Roumaine, 1955), și cartea mai recentă a lui Mihai Răzvan Neagu, Politica beneficială a papalității de la Avignon în Transilvania (1309-1378) (Cluj-Napoca: Editura Mega, 2013), 45-76.
[12] Mihai Răzvan Neagu, „Cardinali ai Bisericii Romano-Catolice deținători de beneficii ecleziastice în diecezele din Transilvania, Oradea și Cenad în secolul al XIV-lea”, în Crisia XVI (2015): 77-86.
[13] Aici amintim faptul că, în procesul de colectare a taxelor din Ungaria, nunții aveau nevoie de sprijinul din partea brațului secular, reprezentat atât de monarh cât și de conducătorii laici locali. În acest sens facem referire la scrisorile trimise de către papa Ioan al XXII-lea în 18 martie 1332 și de către papa Benedict al XII-lea în august 1335 către regele Carol Robert de Anjoux prin care îi solicitau acestuia să sprijine activitatea nunțiilor. A se vedea scrisorile în Augustin Theiner, Monumenta Historica Hungaria. Vetera Monumenta Historica Hungariam Sacram Illustrantia. Tomus Primus. Ab Honorio P.P. III usque ad Clementem P.P. VI 1216-1352 (Romae, 1859) (în continuare Monumenta Vaticana Hungariae, I), 550, doc. 857, și p. 605, doc. 900, și Neagu, Politica beneficială, 59. De asemenea, în 1 aprilie 1332, papa Ioan al XXII-lea i s-a adresat lui Thoma, pe care l-a numit al duce al Transilvaniei, căruia i-a solicitat să îi sprijine pe nunții: Monumenta Vaticana Hungariae, I, 551, doc. 859.
[14] În privința atribuțiilor judecătorești, amintim un episod desfășurat în 1339, în care Pierre Gervasi, care a activat ca nunțiu apostolic în Ungaria, a fost mandatat de asemenea să judece un proces referitor la Ordinul Monahal Ospitalier al Teutonilor la Varșovia, în calitate de judecător delegat. Sulkowska-Kuras și Kuras, „La Pologne et la papauté d'Avignon”, 118. Adesea nunțiii asumau atribuții judecătorești, dar ele erau mult mai reduse în comparație cu cele ale legaților pontificali. Amandine Le Roux, „Les collecteurs pontificaux”, în Église et État, Église ou État ? Les clercs et la genèse de l`État moderne (Paris: Éditions de la Sorbonne, 2014), 20. În schimb, cu privire la funcțiile diverse pe care le asumau legații pontificali a se vedea: James Brundage, Medieval Canon Law (New York: Routledge, 1995, republicată 2013), 42.
[15] Câțiva clerici de pe cuprinsul prepoziturii din Sibiu au solicitat notarului apostolic, numit Ioan, să legalizeze o copie a unei scrisori pontificale. Ulterior, notarul a reclamat nunțiilor Jacopo Berengari și Raymund de Bonofato faptul că serviciul său nu a fost plătit. Aceștia i-au trimis în 25 ianuare 1332 o scrisoare lui Toma, prepozitul din Sibiu, solicitându-i să îi oblige pe clericii în cauză să plătească legalizarea scrisorii într-un interval de 15 zile, altfel ar putea fi sancționați cu excomunicarea. Ion Ionașcu et al., ed., Documente privind istoria României, C. Transilvania, veacul XIV, vol. 3 (1331-1340) (București: Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954) (în continuare DIR C, XIV, III), 254, 255.
[16] Monumenta Vaticana Hungariae, I, 612, doc. 914; 615, doc. 930, și de asemenea Jean Marie Vidal, Lettre des papes d’Avignon, Benoit XII (1334-1342) (Paris, 1922), 381-382.
[17] Șerban Turcuș, „Un processo transilvano alla corte pontificia nel 1235”, în Medieval and Early Modern Studies for Central and Eastern Europe (Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009), 6-21.
[18] Canonul 42 menționează în mod explicit libertatea clericilor de a apela la o instanță superioară de judecată și faptul că aceștia sunt scutiți de orice obligații și pedepse care le-ar bloca acest drept. Canonul 62 reglementează activitatea tribunalelor ecleziastice și pune în lumină din nou acest drept, dat fiindcă multe apeluri la Sfântul Scaun erau blocate în mod neregulamentar. Șerban Turcuș, Sinodul General de la Buda (Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 2001), 230-231, pentru canonul 42; 242, pentru canonul 62. Cu privire la funcționarea tribunalelor ecleziastice din Regatul Maghiar și la felul în care au adoptat gradual procedura de judecată romano-canonică a se vedea Péter Erdő, „Ecclesiastical Procedure in Eastern Central Europe”, în Kenneth Pennington, Wilfried Hartmann, ed., The History of Courts and Procedure in Medieval Canon Law (Washington: The Catholic University of America Press, 2016), 426-462.
[19] DIR C, XIV, III, 4, 5, 6, 7, 8.
[20] Canoniștii din secolul al XIII-lea au delineat un principiu ferm, conform căruia atribuțiile judecătorului delegat se încheie după emiterea sentinței, iar sentința în sine este aplicată de judecătorul local. Totuși, canonistul Sinibaldo Fieschi (devenit papa Inocențiu al IV-lea) a adus contribuții importante în legislația canonică cu privire la problematica execuției sentinței pronunțate de un judecător delegat. Canonistul a menționat că atribuțiile acestui judecător se pot extinde o perioadă de un an după pronunțarea sentinței, așadar el poate să îl constrângă pe judecătorul ordinar să pună în aplicare sentința pe care a emis-o. Prin urmare, judecătorul primește puterea de a excomunica pe oricine obstrucționează aplicarea sentinței pronunțate de el. Mario Conetti, „L’esecuzione della sentenza dei delegati e dei legati nella scienza canonistica del XIII secolo”, în Maria Pia Alberzoni, Claudia Zey, ed., Legati e delegati papali. Profili, ambiti d’azione e tipologie di intervento nei secoli XII-XIII (Milano: Vita e Pensiero, 2011), 345-354.
[21] „Contradictores quoslibet super hiis aut rebelles per censuram ecclesiasticam, appellatione postposita, compescendo. Non obstantibus tam felicis recordationis Bonifacii pape octavi, predecessoris nostri, in quibus cavetur, ne aliquis extra suam civitatem et diocesim, nisi in certis exceptis casibus, et in illis ultra unam dictam a fine sue diocesis ad iudicium evocetur, quam aliis quibuscumque constitutionibus a predecessoribus nostris Romanis pontificibus editis, que nostre possent in hac parte iurisdictioni aut potestati eiusque libero exercitio quomodolibet obviare, seu si aliquibus communiter vel divisim a predicta sit sedem indultum, quod interdici, suspendi vel exccommunicari non possint per litteras apostolicas non facientes plenam et expressam ac de verbo ad verbum de indulto huiusmodi mentionem.” Monumenta Vaticana Hungariae, I, 538.
[22] „Pe toți cei ce s-ar împotrivi ori răzvrăti împotriva acestora să-i înfrânați prin pedeapsă bisericească fără drept de apel, fără a ține seama de nicio hotărâre a papei Bonifaciu al optălea, de fericită pomenire înaintașul nostru, în care se oprește ca cineva să fie chemat la judecată în afara orașului și a diecezei sale, în afară de anumite împrejurări deosebite, dar și în acelea, nu la mai mult de o zi de drum de la marginea diecezei sale – nici de orice alte hotărâri date de înaintașii noștri, pontifii romani, care ar putea în orice fel să aducă vreo piedică în această privință jurisdicției ori puterii noastre și slobodei ei desfășurări sau <de asemenea> dacă unora le-a fost îngăduit de suszisul scaun, dimpreună ori în parte, ca să nu poată fi puși sub interdict, suspendați <din slujbă> ori afurisiți prin scrisori apostolice cari nu pomenesc pe deplin și lămurit și cuvânt cu cuvânt despre această îngăduință.” DIR C, XIV, III, 4.
[23] Pentru o traducere cât mai adecvată a termenilor latini în limba română facem trimitere la Pr. Ioan Tamaș, Codul de Drept Canonic (București: Editura Sapientia, 2004), traducerea după volumul original Pontificia Commissio Codici Iuris Canonici Authentice Interpretando, Codex iuris canonici. Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus. Fontium annotatione et indice analytico-alphabetico auctus (Città del Vaticano: Libreria Editrice Vaticana, 1989), 807.
[24] În volumul DIR, termenul censura eclesiastica a fost tradus prin pedeapsă bisericească: DIR C, XIV, III, 4.
[25] Conform specialiștilor în drept canonic, pedeapsa ecleziastică semnifică o sancțiune spirituală, având un caracter medicinal, dată de o autoritate ecleziastică unui infractor, care îl privează pe acesta de dreptul de a beneficia de anumite bunuri spirituale: „Les auteurs, moralistes ou canonistes, qui ont écrit avant 1917, donnaient généralement de la censure la définition suivante : une peine spirituelle et médicinale, qui, infligée par l’autorité ecclésiastique compétente a un baptise délinquante et contumace, le prive de l’usage de certains biens spirituels.” A se vedea vocea lui A. Bride, „Censures (Peines)”, în Raoul Naz, ed., Dictionnaire de Droit Canonique, Tome Troisième (Cause-Condis) (Paris : Édition Librairie Letouzey et Ané, 1942), 173. Termenul censura eclesiastica a fost adoptat din dreptul roman, însă el a fost folosit în vocabularul canonic din antichitatea târzie, având diverse semnificații. În secolul al XIII-lea, importanți suverani pontifi precum Inocențiu al III-lea și Grigore al IX-lea au consolidat semnificația acestui cuvânt. Papa Inocențiu al III-lea a aplicat cenzura ecleziastică sub forma excomunicării, în schimb papa Grigore al IX-lea a nuanțat semnificația termenului și făcut o distincție între diverse tipuri de cenzuri: excomunicare, interdict, suspendare. Ibidem, 171, 172.
[26] „Iohannes Episcopus etc. Dilectis filiis Iacobo Berengarii et Raymundo de Bonofato, apostolice sedis Nuntiis, salutem etc. Cum nonnulli ecclesiarum prelati, ac alii clerici seculares et religiosi, ecclesie, monasteria et loca, capitula collegia et conventus exempta et non exempta, nec non Comites, Barones et nobiles at alie inferioris status persone, communitates quoque seu universitates per regnum Ungarie constituti certum censum nobis et ecclesie Romane solvere annis singulis, sicut accepimus, teneantur, et plures ex eis a longis retroactis temporibus ab ipsius census solutione cessasse dicantur: discretioni vestre per apostolica scripta committimus et mandamus, quatenus vos vel alter vestrum summarie, simpliciter et de plano super premissis diligentius inquirentes, census huiusmodi ab omnibus et singulis, qui ad ipsius solutionem tenentur, ab eodem tempore, quo ab eius solutione cessarunt, nec non et imposterum usque ad apostolice sedis beneplacitum petere, exigere et recipere nostro et ecclesie memorate nomine cum integritate curetis, eos ad id, si necesse fuerit, auctoritate nostra, appellatione postposita, compellendo. Non obstante, si eis vel eorum aliquibus communiter vel divisim ab eadem sit sede indultum, quod interdici, suspendi vel excommunicari, vel eorum ecclesie, monasteria, loca, civitates, terre et castra ecclesiastico interdicto subici non possint per litteras apostolicas non facentes plenam et expressam, ac de verbo ad verbum de indulto huiusmodi mentionem [...].” Monumenta Vaticana Hungariae, I, 539, 540.
[27] „Ioan episcopul etc. iubiților fii Iacob a lui Berengariu și Raymond de Bonofato, trimiși ai scaunului apostolic, mântuire, etc.
Deoarece unii prelați ai bisericilor și alți clerici mireni și călugări și unele biserici, mănăstiri și lăcașuri, capitluri, colegii și conventuri, scutite și nescutite, precum și unii comiți, baroni și nobili și alți oameni dintr-o stare mai de jos și unele comunități sau obștii aflătoare în Ungaria, sunt datoare, după cum am aflat, să plătească în fiecare an o anumită dare nouă și bisericii romane, iar mulți dintre ei se zice că au încetat plata acelei dări din timpuri de mult trecute, de aceea dăm însărcinare și poruncă prin scrisoare apostolică chibzuinței voastre ca voi sau unul dintre voi, cercetând cele de mai sus cu grijă, pe scurt, de-a dreptul, și fără înconjur, să vă îngrijiți a cere, strânge și primi în întregime, în numele nostru și al pomenitei biserici, darea aceasta, de la toți și de la fiecare, din cei ce sunt datori să o plătească din acel timp, de când au încetat plata, cât și în viitor, până când va fi voia scaunului apostolic, silindu-i pe ei la aceasta, dacă va fi nevoie, prin puterea noastră fără drept de apel. Fără a ține seamă dacă din partea zisului scaun li s-a îngăduit lor sau unora dintre ei, împreună sau în parte, ca să nu poată fi puși sub interdict, suspendați <din slujbă> sau afurisiți, sau ca bisericile lor, mănăstirile, locașurilor, orașele, pământurile și cetățile să nu poată fi supuse interdictului bisericesc, prin scrisori apostolice care nu pomenesc pe deplin și lămurit cuvânt cu cuvânt, despre o astfel de îngăduință [...].” DIR C, XIV, III, 4.
[28] Verbul postponere are mai multe semnificații: a neglija, a abandona, a omite, a amâna, a anula, și postposita: neglijat. J. F. Niermeyer, ed., Mediae Latinitatis Lexicon Minus (Leiden: E. J. Brill, 1976), 818, și Albertus Blaise, ed., Lexicon Latinitatis Medii Aevi praesertim ad res ecclesiasticas investigandas pertinens (Turnhout: Brepols, 1975), 708. În acest caz, appelatione postposita are semnificația de apel neluat în considerare.
[29] Bride, „Censures (Peines)”, 175.
[30] Ibidem, 175-176.
[31] Ibidem, 175.
[32] Elisabeth Vodola, Excommunication in Medieval Age (Berkeley și Los Angeles: University of California Press, 1986), 24.
[33] Francesco Migliorino, „Il nastro di Moebius e i margini del diritto. Scomunicati e infami nell’ordine giuridico medievale”, în Andrea Cassi, Mannelli Soveria, ed., Ai margini della civitas. Figure giuridiche dell`altro tra medioevo e futuro (Soveria Mannelli: Rubbetino Editore, 2013), 108-109.
[34] Vodola, Excommunication in Medieval Age, 38.
[35] Pentru detalii a se vedea vocea lui T. Ortolan, „Censures ecclesiastiques”, în Alfred Vacant, Eugène Mangenot, Émile Amann, ed., Dictionnaire de Theologie Catholique (Paris : Édition Letouzey et Ané, 1910), 2131. În ceea ce privește interdicția de a aduce probe noi la instanța în apel a se vedea canonul Conciliului din Viena referitor la martori în instanță, publicat în volumul Corpus Iuris Canonici, Clementinarum, Lib. II, Tit. VIII. De Testibus, Cap. II (îl vom cita conform metodei convenționale moderne: Clem. 2.8.2.). A se vedea: Emil Friedberg, ed., Corpus Iuris Canonici. Pars Secunda Decretalium Collectiones (Graz: Akademische Druck U. Verlagsanstalt, 1959), 1147. Pe de altă parte, dreptul canonic actual prevede în mod explicit că cel inculpat, condamnat printr-o pedeapsă ecleziastică, are posibilitatea de a ataca sentința de condamnare prin apelul la o instanță superioară, care este un remediu împotriva unor decizii injuste. Bride, „Censures (Peines)”, 212.
[36] În cazul în care cel excomunicat este neglijent și nu se apără în instanță după atacarea sentinței de excomunicare, apelul său este nul. Friedberg, ed., Corpus Iuris Canonici. Pars Secunda Decretalium Collectiones, Sexti Decretal. Lib. V. Titulus. IX. De Sententia Excom. Cap. 14 (conform citării convenționale, VI. 5. 9. 14).
[37] Jacqueline Tarrant, ed., Extravagantes Iohannis XXII, în Monumenta Iuris Canonici Serie B: Corpus Collectionum, vol. 6 (Città del Vaticano: Biblioteca Apostolica Vaticana, 1983). Pentru alte informații despre această colecție a se vedea: Treggiari, „Giovanni XXII e il diritto”, 69-71.
[38] Jacqueline Tarrant, ed., Extravagantes Iohannis XXII, în Monumenta Iuris Canonici Serie B: Corpus Collectionum, vol. 6 (Città del Vaticano: Biblioteca Apostolica Vaticana, 1983), 221-224.
[39] Monumenta Vaticana Hungariae, I, 538. A se vedea, de asemenea, DIR C, XIV, III, 4: „Voim însă ca pe aceia care s-ar hotărî să vă predea atare bani și bunuri să-i puteți ierta pe deplin și descărca de cele ce se va întâmpla să primiți dela ei, făcând să se întocmească cu privire la fiecare înmânare de aceasta două acte doveditoare la fel, din care unul să-l lăsați la aceștia ce vă vor fi dat <bani ori bunuri>, iar celălalt să vă îngrijiți să-l trimiteți sau să-l înaintați la cămara noastră.”
[40] „Cum sicut intelleximus, nonnulle persone tam ecclesiastice quam seculares Regni Ungarie, nec non Capitula, Collegia et Conventus ex eo, quod pecunias vel alia bona, que ad ecclesiam Romanam vel Cameram nostram pertinebant in partibus dicti Regni, debitis terminis et temporibus non solverunt, aut assignaverunt vel restituerunt vobis aut aliis Nunciis seu Collectoribus in eisdem partibus super hoc auctoritate apostolica deputatis, excommunicationis et alias spirituales penas et sentencias in ipsos propterea incurrerint promulgatas: Nos cupientes animarum in hac parte periculis precaveri, ut vos vel alter vestrum eis, qui sentencias huiusmodi propter premissa incurrerint, post satisfactionem de hiis, in quibus ecclesie vel Camere predictis tenebuntur, vobis cum integritate prestitam possitis ab eisdem sententiis de absolutionis aut relaxationis beneficio auctoritate nostra iuxta formam ecclesie providere, cum eisdem personis ecclesiasticis, que ligate dictis sentenciis, celebrando divina vel immiscendo se illis, non tamen in contemptum clavium, maculam irregularitatis forsan contraxerint, eadem auctoritate hac vice misericorditer dispensando, et iniungendo inde sibi, quod de iure fuerit iniungendum, plenam vobis concedimus tenore presentium facultatem. Datum Avinione II. Id. Marcii. Anno Sexto.” Monumenta Vaticana Hungariae, I, 634, și DIR C, XIV, III, 531.
[41] Neagu, Politica beneficială a papalității de la Avignon, 63.
[42] Conform istoricului Robert Figueira, cei mai importanți canoniști din secolul al XIII-lea considerau că inclusiv legații aveau autoritatea de a absolvi clericii de sentința excomunicării pentru infracțiuni ușoare. Totuși, Hostiensis sublinia că Suveranului Pontif îi revenea atribuția exclusivă de absolvire a excomunicării doar în cazurile unor infracțiuni grave precum incendierea bisericilor, sau falsificarea scrisorilor papale. În aceste cazuri, legații nu puteau ridica excomunicarea fără să primească mandat papal, care avea efect într-un caz specific pe o perioadă limitată. Robert C. Figueira, 1989, „Papal Reserved Powers and Legatine Authority”, în James Ross Sweeney, Stanley Chodorow, ed., Pope, Teachers and Canon Law in the Middle Ages (Ithaca and London: Cornell University Press, 1989), 198, 199.
[43] Datorită eficienței și flexibilității sale, procedura de judecată romano-canonică putea fi adaptată oricărei situații, ceea ce a favorizat răspândirea sa în tribunalele ecleziastice. Ulterior, ea a fost adoptată în mod gradual inclusiv de către tribunalele laice. Totuși, competențele judecătorilor erau limitate. Charles Donahue Jr., „Procedure in the Courts of Ius commune”, în Pennington, Hartmann, ed., The History of Courts and Procedure in Medieval Canon Law, 96.