Abstract
Autorul prezentului studiu reia, la îndemâna unui anumit orizont istoriografic şi pe baza câtorva culegeri cu izvoare documentare dar şi constatări bilanţiere, în momentul apariţiei volumului I Die Union der Rumänen Siebenbürgens mit der Kirche von Rom / Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, unele aspecte culturale şi istorice, care atestă înţelegerea diferită, în secolele XVII-XVIII, a realităţilor esenţiale şi a noţiunilor teologice de bază referitoare la Unirea religioasă a românilor transilvăneni cu Biserica Romei. La finele veacului al XVII-lea şi pe parcursul veacului următor, conceptul de Unire şi alte expresii adiacente au fost înţelese, însă, în cadrul grupurilor teologice şi al partidelor din Transilvania, cu totul diferit, atunci când se recurgeau la ele. Astfel de abordări diferite ale Unirii au fost tratate în mod superficial, pe parcursul secolelor XIX-XX, ceea ce a dus, în final, la chestiuni de repetate dispute, chiar dacă nu erau motive întemeiate. Această realitate istorică este abordată, documentar şi interpretativ, de autorul studiului, care discută într-o ordine firească: câteva diferenţe fundamentale în înţelegerea conceptului de Unire; păreri variate ale liniei de dispută dintre uniţi şi neuniţi; puncte de vedere diferite asupra condiţiilor de natură istorică şi teologică pentru o Unire în credinţă; opinii variate în ceea ce priveşte ascultarea faţă de Papă. O astfel de structură a discursului în direcţia înţelegerii şi interpretării variate a unor realităţi specifice şi a câtorva noţiuni teologice şi istorice de bază cu privire la Unire îi permit autorului studiului să stabilească următoarea concluzie, de care ar trebui să se ţină seama în viitoarele abordări asupra Unirii religioase a unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Romei: ignorând hotărârile Sinodului de la Florenţa asupra menţinerii în continuare a autonomiei Bisericilor răsăritene şi neiniţiind tratative cu autorităţile bisericeşti de drept, cardinalul Leopold von Kollonich „a transferat“ Episcopia românească, care aparţinea, de jure, de Mitropolia românească, aflată, după cum se ştie, sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol, în cadrul structurilor ierarhice ale Bisericii romane. Mai mult decât atât, Kollonich a trecut Episcopia românească, după reversaliile Episcopului Atanasie Anghel din Viena, sub jurisdicţia proprie, în calitate de Primat al Ungariei. Episcopul Atanasie Anghel, care cunoştea, şi mai puţin decât Kollonich, hotărârile Sinodului de la Florenţa, n-a mai putut face altceva decât să fie de acord cu acestea.

Keywords
unire comunitară, convertiri individuale, Biserici partenere, Conciliul florentin, linie despărţitoare uniţi/neuniţi.